joi, 19 noiembrie 2009

Ceva de prin trecut...

Jollie aceea pe care am creat-o eu in urma cu niste ani era roscata. Era asa pentru ca a inceput sa experimenteze frumusetea artificiala foarte devreme, pe la 13 ani. Si era fascinata de tot ce tine de imbunatatirea unui aspect comercial, numai bun sa placa tuturor. Avea parul mediu, dar ii placea sa spuna ca este lung si pentru a se convinge ea insasi de asta, pentru ca Jollie mintea intotdeauna foarte bine doar daca era ea insasi convinsa de ceea ce inventa, ii placea sa isi lase parul pe spate, atunci cand facea baie, cand curgea apa peste el, asa, ca sa fie cu adevarat lung. Si atunci devenea roscata cu parul lung. Totusi nu ii placea rosul. L-a detestat intotdeauna, iar acum il uraste. Rochia aia rosie...pe care o purta in ziua aia. Nu poate sa o mai vada. E aruncata pe undeva prin dulap. Ar vrea sa ii dea foc. Dar ii e prea frica sa o mai scoata din dulap.

Tot atunci, cand am creat-o eu, avea ochii negri. De fapt caprui inchis, foarte inchis. Si, la fel, ii placea sa spuna ca sunt negri. Se potriveau asa, mai bine cu ea. Cu ansamblul pe care, poate fara sa isi dea seama, pentru ca, nu-i asa, nu putea minti decat atunci cand isi insusea in toata fiinta ei, ceea ce isi propunea sa minta. Nu. Sa inventeze. Nu. Sa creeze. Si pentru ca avea ochii negri, ii placea fantastic de mult negrul. Il iubea. Il adora si astazi. Pentru ea, nu reprezinta doliul. Ci doar energie, evanescenta (ce mult ii place cuvantul asta) si stralucire.

Totusi, Jollie nu a fost niciodata o printesa. Nici nu-si dorea. I-ar fi placut uneori mai mult sa fie personajul negativ. Sau macar negru. Ii placea drama. Si atunci dramatiza aproape orice. De la tinuta, machiaj, sentimente si relatii... Si ii placea totusi sa fie pe placul tuturor. Si-a dat seama destul de repede totusi ca nu poti fi iubit de toti. Si asa s-a transformat in ceea ce ar fi placut celor pe care ii placea chiar ea.

Tot atunci, deborda de feminitate. Era o feminitate atat de studiata incat ii devenise reala natura. Toate gesturile, de la cum isi purta pasul, la cum tragea cu sete dintr-o tigara, erau atat de bine fabricate incat devenisera obsedant de posesiv si suspect de natural, atat de proprii, de ale ei. Nu ca stia cum si cand, dar intuia cu precizia unui instrument spectaculos si extrem de tehnic, cum sa incline capul, cum sa isi treaca mana prin par sau cum sa atraga privirea asupra unei parti a corpului pe care atat de constient fabricata o dorea si o simtea de vazut.

Nimeni nu ar putea spune insa, ca era un produs prefabircat. Era probabil un produs chimic...atat de real in insusiri si atribute... realizat de ea pentru ceilalti in nesfarsitele introspectii spre ea si dorintele celor din afara.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu